Rolul
adultului în dezvoltarea globală a copilului
Copilul
învaţă cu preponderenţă din contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe
care acesta o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe
care le iniţiază sau le stabileşte în demersul său de explorare şi
experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată.
Acasă, în primii ani de viaţă, copilul
dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca aparţinând
unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi
abilităţile, deprinde reguli şi începe să îşi asume responsabilităţi, devine
independent şi activ în propria-i viaţă.
Întreaga dezvoltare a copilului este
condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în
care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici)
influenţează modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care
copilul le integrează şi pe care le va reproduce în viaţa sa.
Odată cu înscrierea la grădiniţă,
copilul îşi îmbogăţeşte considerabil
sfera relaţiilor, intrând în contact cu o lume necunoscută, oarecum străină şi
stranie pentru el. Până în acest moment, singurii adulţi care l-au înconjurat
au fost aceia în care a investit afectiv, cărora ştie să le răspundă şi care îi
cunosc nevoile. În absenţa mamei sau tatălui, copilului trebuie să i se acorde
posibilitatea unor relaţii de calitate cu adulţii care îl înconjoară.
Indiferent de
rolul pe care îl avem în grădiniţă ne aflăm într-o poziţie de receptor/
iniţiator al interacţiunii cu copilul, preluând într-o mare măsură acţiunile
parentale. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil trebuie să îl susţină pe acesta să
exploreze, să experimenteze, să se dezvolte. Dincolo de mediul fizic în care se
derulează activitatea din grădiniţă, mediu care este deosebit de important,
este necesar să recunoaştem importanţa intervenţiei fiecărui membru al
personalului, didactic, nedidactic sau auxiliar, fiecare membru în echipă, se
va regăsi într-o mai mare sau mai mică măsură în relaţiile pe care copilul învaţă
să le construiască cu adulţii din jurul său şi, în acelaşi timp, în dezvoltarea
integrată a acestuia.
În derularea
activităţii în grădiniţă, într-un spaţiu destinat copilului şi dezvoltării
acestuia, fiecare gest are o semnificaţie de îngrijire, creştere şi dezvoltare
a copilului şi este important ca toţi profesioniştii să deţină acelaşi tip de
aptitudini şi atitudini în raport cu copilul:
• căldură şi
afecţiune;
• răspuns
imediat la nevoile copilului;
•
disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
• sancţionare
educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
• respect;
• deschidere şi comunicare;
• limite clare şi bine precizate;
• recunoaşterea
calităţilor şi a reuşitelor;
• nediscriminarea;
• confidenţialitate şi încredere
reciprocă.
În grădiniţă, copilul îşi continuă
construirea propriei identităţi. De data aceasta, el se raportează la alţi
copii de aceeaşi vârstă, începe să relaţioneze cu ei, să se compare cu aceştia,
să îşi negocieze regulile în grup, să-şi ajusteze comportamentele în funcţie de
colegi. Pentru copil, este un moment important al construcţiei sale ca
persoană. Atitudinea adultului trebuie să îl sprijine şi să îl încurajeze în
acest demers, să îi consolideze încrederea în sine, să îl valorizeze permanent,
controlând comportamentele nedorite cu multă atenţie pentru copil.
De multe ori, din dorinţa de a ne
apropia de copil, îi găsim tot felul de nume de alint: „Broscuţă“, „Gândăcel“,
„Pepenaş“. Ceilalţi copii vor fi tentaţi să ne copieze, transformând alintul
nostru într-o poreclă pentru copil. Şi iată cum un gest aparent bine
intenţionat al adultului, are ca rezultat lezarea demnităţii copilului. Este
adevărat, nu întotdeauna gestul adultului este bine intenţionat: gândiţi-vă de
câte ori porecla copilului este „Grasule“, „Patru ochi“, „Fomilă“, „Ţăcănilă“,
„Somnorici“ etc. În aceste situaţii, vorbim despre stigmatizarea copilului,
despre etichetare. Toate acestea vin să distrugă stima de sine a copilului:
chiar dacă la început va protesta, treptat, copilul îşi va asuma noul „nume“ şi
comportamentele atribuite, comportându-se în conformitate cu aşteptările
noastre. În acest fel, adultul are un comportament discriminativ şi va învăţa
copiii să dobândească comportamente discriminative.
Din acelaşi tip de eroare face parte
penalizarea copilului şi nu a comportamentului inadecvat al copilului: dacă un
copil vorbeşte tare sau ţipă în grupă este „un copil RĂU“. Copilul nu este
„rău“, comportamentul său ne deranjează, deoarece ceilalţi copii nu se pot
concentra asupra a ceea ce fac, noi nu putem vorbi mai tare etc. Şi toate
acestea copilul trebuie să le ştie, să i le explicăm („Dacă strigi aşa tare, nu
ne putem auzi cu toţii. Mă deranjează când ţipi, aş dori să vorbeşti ceva mai
încet, te rog.“), nu să etichetăm copilul („Cristi, eşti un băiat rău!“).
Copilul are o
identitate, care trebuie respectată. El ştie că are un nume şi un prenume, însă
mai ştie că acasă, mama şi tata îl strigă „Vlad“ şi nu „Ionescule“. Modalitatea
de adresare utilizând numele şi nu prenumele copilului creează o distanţă între
copil şi adult, distanţă care va împiedica adaptarea copilului la grădiniţă,
asumarea regulilor de către acesta, participarea şi explorarea lui. Copilului
trebuie să ne adresăm utilizând prenumele său în comunicarea curentă. Numele
(şi prenumele!) se poate folosi, de exemplu, atunci când copilul realizează o
lucrare (un desen, o pictură, un colaj etc.).
Fiecare
profesionist (director, educatoare, consilier, instructor de activităţi
opţionale, asistent medical, îngrijitoare, bucătăreasă, logoped, contabil,
administrator etc.) trebuie să fie conştient de misiunea grădiniţei şi
de promovarea valorilor şi principiilor acestuia:
• abordarea holistă a dezvoltării copilului;
•
educaţia centrată pe copil şi pe dezvoltare globală în contextul
interacţiunii cu mediul, natural şi social;
•
adecvarea la particularităţile de vârstă şi individuale;
•
evitarea exprimărilor, prejudecăţilor de tip discriminator;
•
incluziune socială; luarea în considerare a nevoilor educaţionale
speciale ale copiilor;
•
celebrarea diversităţii;
•
luarea în considerare a experienţei culturale şi educaţionale cu care
copilul vine din familie si comunitate;
•
centrarea pe nevoile familiilor;
•
valorificarea principiilor învăţării autentice.
Modalităţile prin care adulţii
profesionişti transferă aceste deziderate în practica de zi cu zi sunt extrem
de diverse (obiectivele afirmate, activităţile individuale şi de grup propuse
părinţilor şi copiilor, amenajarea spaţiului, materialele utilizate,
colaborarea cu comunitatea etc.). Dar
tocmai datorită importanţei pe care o are relaţia copilului cu adultul în
dezvoltarea integrată a copilului, cea mai importantă resursă în îndeplinirea
misiunii grădiniţei este resursa umană (personalul didactic, nedidactic sau
auxiliar). Este important ca fiecare dintre noi, cei care ne desfăşurăm
activitatea în grădiniţă, alături şi împreună cu copilul şi familia sa, să
reuşim să avem aceleaşi practici între noi, aceleaşi concepte în care credem şi
în jurul cărora ne construim activităţile de zi cu zi. Iată cum putem reuşi ca
toţi să cunoaştem toate acestea:
• Misiunea grădiniţei se stabileşte în
reuniune de echipă, cu participarea întregului personal.
Este important ca toţi să participe la construirea unei
misiuni, deoarece este mult mai uşor să aderi la ceva la care ai contribuit. În
situaţia în care misiunea este impusă, există riscul rezistenţelor din partea personalului,
de respingere a acesteia şi neasumare a ei. După stabilirea acesteia, misiunea
trebuie afişată astfel încât să fie vizibilă şi uşor de înţeles pentru toţi:
personal didactic, nedidactic, auxiliar sau copii şi părinţi. Este important de
ştiut faptul că misiunea (şi tot mecanismul de implementare al acesteia) este „un
organism viu“, este în dinamică permanentă, determinante fiind nevoile copiilor
şi ale părinţilor, noile curente şi cercetări în domeniul dezvoltării
copilului, politicile educaţionale etc.
• Practicile
recomandate şi acceptate, în conformitate cu misiunea stabilită de comun acord,
trebuie să fie transferate către toţi profesioniştii, în funcţie de
specializările acestora, prin activităţi de formare iniţială şi continuă. De
asemenea, ca şi în cazul misiunii, există o dinamică de ajustare permanentă a practicilor
la nevoile identificate la copil şi familia acestuia, la nevoia de formare a
personalului.
Repartizarea
într-o anumită grupă a copilului, după înscrierea la grădiniţă, este o decizie
importantă, care trebuie analizată şi dezbătută îndelungat de către directorul
grădiniţei, educatori şi numai împreună cu părinţii copilului. Este important
pentru noi să cunoaştem tipul de interacţiune care îl securizează pe copil (şi
care este reprezentat de tipul de relaţie pe care copilul l-a stabilit cu
părinţii săi), care îi potenţează dezvoltarea integrată, care corespunde
individualităţii sale (ca structură, ca identitate culturală etc.). Acestea ne
vor ajuta să alegem cea mai bună variantă pentru copil şi familia sa, copilul
având nevoie de o relaţie afectivă cu un adult care să-i poată răspunde la fel
ca părinţii la nevoile sale.
Datorită
momentelor de interacţiune foarte încărcate de afecte la care suntem martori
sau la care participăm în mod direct (separarea de părinţi, coşmarurile din
timpul somnului de după-amiază, momentele de igienă ale copilului), este foarte
important să se producă un transfer afectiv dinspre copil spre noi (indiferent
dacă suntem educatori la grupă sau îngrijitori). Copilul se linişteşte în
prezenţa noastră, ne caută cu privirea atunci când îşi ţine părintele de mână
şi vine spre grădiniţă, ne povesteşte ce a făcut acasă. În acest fel, pentru
copil putem deveni persoana de referinţă din punct de vedere afectiv.
Copilul are abilitatea de a investi
afectiv şi în alte persoane decât mama sau tatăl său, dispunând de schema
ataşamentelor multiple.
Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă
acestui rol, ba mai mult, ar fi cât se poate de util ca echipa grupei să
stabilească ca metodologie de lucru nominalizarea câte unei persoane de
referinţă pentru fiecare copil în parte. Este adevărat, persoana de referinţă
nominalizată administrativ nu coincide întotdeauna cu persoana de referinţă
care răspunde nevoilor afective ale copiilor (aleasă de copil), însă un astfel
de rol este util deoarece:
• Presupune o relaţie de interacţiune
privilegiată (ajutorul în momentul mesei, al îmbrăcatului, primirea sau
plecarea la/ de la grădiniţă);
• Este o
relaţie de ataşament diferită de relaţia pe care copilul o are cu părinţii săi,
însă respectă caracteristicile acesteia (încredere şi respect reciproc,
susţinere şi încurajarea explorării copilului, valorizare şi satisfacerea
nevoilor de dezvoltare ale copilului etc.).
Pentru
a putea construi o relaţie de referinţă securizantă pentru copil trebuie:
• Să
acordăm un timp special acestei relaţii, chiar dacă avem mai mulţi copii în
grijă sau avem alte responsabilităţi. Este un suport important pentru
dezvoltarea copilului într-un cadru care-i conferă siguranţa
afectivă.
• Să fim constanţi
în atitudinea noastră şi să-i arătăm copilului că se poate baza pe noi: suntem acolo
când soseşte la grădiniţă; suntem lângă el când plânge, ne ţinem promisiunile.
• Să privim, să ascultăm şi să
răspundem copilului, să-i acordam atenţia noastră deplină.
• Să fim realişti cu aşteptările pe
care le avem de la copil.
• Să avem o
bună relaţie cu părinţii acestuia. Copilul trebuie să simtă că există o relaţie
pozitivă între noi şi părinţii săi. Aceştia din urmă au nevoie să ştie că sunt
respectaţi în rolul lor de părinte şi au nevoie să ştie că există cineva care
se ocupă în mod mai special de copilul lor.
Datorită
acestui tip de relaţie cu care copilul ne investeşte, se impune efortul de a
limita numărul de persoane care trebuie să se ocupe de un singur copil
(educatori în schimburi de ture, îngrijitoare, bucătărese etc.), astfel încât
să se asigure continuitatea prezenţei noastre lângă copil şi pentru a crea o constanţă
în atitudinile de îngrijire şi educative.
Crescând,
copilul începe să se relaţioneze cu cei de-o seamă, trecând de la „jocul în
paralel“, la cel „împreună cu“ ceilalţi copii, câştigându-şi şi consolidându-şi
imaginea de sine. Pe tot parcursul dezvoltării sale integrate, copilul se
raportează la susţinerea adultului: acesta este partenerul său de joacă
privilegiat, este sprijinul său, este un reper afectiv. Copilul este
dependent de adult, însă alături de el îşi descoperă independenţa.
Dacă relaţia cu adultul este pozitivă, îl ajută pe copil să-şi câştige încrederea
în sine, îl valorizează şi îl susţine în explorare.
.jpg)
