Rolul familiei în educarea copilului

Rolul familiei în educarea copilului

Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri succesive (socializare continuă sau secundară).

Alături de funcţia de socializare, familia îndeplineşte şi alte funcţii educative. Acestea au fost sintetizate de N. Mitrofan după cum urmează:

• funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe (răspunsuri la întrebări ale copilului, explicaţii şi informaţii despre lumea înconjurătoare), dar şi în mod indirect, prin mediul informaţional din familie (copierea de către copil a rolurilor pe care le regăseşte în familie, asumarea unor tipuri de relaţii între mamă şi tată, între fraţi etc.);

• funcţia psiho-morală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, prin discuţiile şi intervenţii pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor;

• funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc, în care maturitatea de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul, energia şi curiozitatea copiilor;

• funcţia cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul cultural al familiei.

Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în proporţie de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi.

Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi  de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten.

Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului.

Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii se realizează,  în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult.

Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi despre o traumă emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea valorilor familie (sau invers).

Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre grădiniţă şi familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi potenţialul ei educativ.

Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani, familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate,  să-şi transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia.

Impreuna descopirm o multime de lucruri noi.Educatia incepe acasa, se continua in mediul scolar si se termina acasa.

 Colaj- Familia mea 

Ne distram si descoprim o multime de lucruri noi impreuna.