Rolul adultului în dezvoltarea globală a copilului

Rolul adultului în dezvoltarea globală a copilului

Copilul învaţă cu preponderenţă din contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe care le iniţiază sau le stabileşte în demersul său de explorare şi experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată.

Acasă, în primii ani de viaţă, copilul dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca aparţinând unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi abilităţile, deprinde reguli şi începe să îşi asume responsabilităţi, devine independent şi activ în propria-i viaţă.

Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici) influenţează modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va reproduce în viaţa sa.

Odată cu înscrierea la grădiniţă, copilul îşi îmbogăţeşte  considerabil sfera relaţiilor, intrând în contact cu o lume necunoscută, oarecum străină şi stranie pentru el. Până în acest moment, singurii adulţi care l-au înconjurat au fost aceia în care a investit afectiv, cărora ştie să le răspundă şi care îi cunosc nevoile. În absenţa mamei sau tatălui, copilului trebuie să i se acorde posibilitatea unor relaţii de calitate cu adulţii care îl înconjoară.

Indiferent de rolul pe care îl avem în grădiniţă ne aflăm într-o poziţie de receptor/ iniţiator al interacţiunii cu copilul, preluând într-o mare măsură acţiunile parentale. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil trebuie să îl susţină pe acesta să exploreze, să experimenteze, să se dezvolte. Dincolo de mediul fizic în care se derulează activitatea din grădiniţă, mediu care este deosebit de important, este necesar să recunoaştem importanţa intervenţiei fiecărui membru al personalului, didactic, nedidactic sau auxiliar, fiecare membru în echipă, se va regăsi într-o mai mare sau mai mică măsură în relaţiile pe care copilul învaţă să le construiască cu adulţii din jurul său şi, în acelaşi timp, în dezvoltarea integrată a acestuia.

În derularea activităţii în grădiniţă, într-un spaţiu destinat copilului şi dezvoltării acestuia, fiecare gest are o semnificaţie de îngrijire, creştere şi dezvoltare a copilului şi este important ca toţi profesioniştii să deţină acelaşi tip de aptitudini şi atitudini în raport cu copilul:

• căldură şi afecţiune;

• răspuns imediat la nevoile copilului;

• disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;

• sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;

• respect;

• deschidere şi comunicare;

• limite clare şi bine precizate;

• recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;

• nediscriminarea;

• confidenţialitate şi încredere reciprocă.

În grădiniţă, copilul îşi continuă construirea propriei identităţi. De data aceasta, el se raportează la alţi copii de aceeaşi vârstă, începe să relaţioneze cu ei, să se compare cu aceştia, să îşi negocieze regulile în grup, să-şi ajusteze comportamentele în funcţie de colegi. Pentru copil, este un moment important al construcţiei sale ca persoană. Atitudinea adultului trebuie să îl sprijine şi să îl încurajeze în acest demers, să îi consolideze încrederea în sine, să îl valorizeze permanent, controlând comportamentele nedorite cu multă atenţie pentru copil.

De multe ori, din dorinţa de a ne apropia de copil, îi găsim tot felul de nume de alint: „Broscuţă“, „Gândăcel“, „Pepenaş“. Ceilalţi copii vor fi tentaţi să ne copieze, transformând alintul nostru într-o poreclă pentru copil. Şi iată cum un gest aparent bine intenţionat al adultului, are ca rezultat lezarea demnităţii copilului. Este adevărat, nu întotdeauna gestul adultului este bine intenţionat: gândiţi-vă de câte ori porecla copilului este „Grasule“, „Patru ochi“, „Fomilă“, „Ţăcănilă“, „Somnorici“ etc. În aceste situaţii, vorbim despre stigmatizarea copilului, despre etichetare. Toate acestea vin să distrugă stima de sine a copilului: chiar dacă la început va protesta, treptat, copilul îşi va asuma noul „nume“ şi comportamentele atribuite, comportându-se în conformitate cu aşteptările noastre. În acest fel, adultul are un comportament discriminativ şi va învăţa copiii să dobândească comportamente discriminative.

Din acelaşi tip de eroare face parte penalizarea copilului şi nu a comportamentului inadecvat al copilului: dacă un copil vorbeşte tare sau ţipă în grupă este „un copil RĂU“. Copilul nu este „rău“, comportamentul său ne deranjează, deoarece ceilalţi copii nu se pot concentra asupra a ceea ce fac, noi nu putem vorbi mai tare etc. Şi toate acestea copilul trebuie să le ştie, să i le explicăm („Dacă strigi aşa tare, nu ne putem auzi cu toţii. Mă deranjează când ţipi, aş dori să vorbeşti ceva mai încet, te rog.“), nu să etichetăm copilul („Cristi, eşti un băiat rău!“).

Copilul are o identitate, care trebuie respectată. El ştie că are un nume şi un prenume, însă mai ştie că acasă, mama şi tata îl strigă „Vlad“ şi nu „Ionescule“. Modalitatea de adresare utilizând numele şi nu prenumele copilului creează o distanţă între copil şi adult, distanţă care va împiedica adaptarea copilului la grădiniţă, asumarea regulilor de către acesta, participarea şi explorarea lui. Copilului trebuie să ne adresăm utilizând prenumele său în comunicarea curentă. Numele (şi prenumele!) se poate folosi, de exemplu, atunci când copilul realizează o lucrare (un desen, o pictură, un colaj etc.).

Fiecare profesionist (director, educatoare, consilier, instructor de activităţi opţionale, asistent medical, îngrijitoare, bucătăreasă, logoped, contabil, administrator etc.) trebuie să fie conştient de misiunea grădiniţei şi de promovarea valorilor şi principiilor acestuia:

•  abordarea holistă a dezvoltării copilului;

•  educaţia centrată pe copil şi pe dezvoltare globală în contextul interacţiunii cu mediul, natural şi social;

•  adecvarea la particularităţile de vârstă şi individuale;

•  evitarea exprimărilor, prejudecăţilor de tip discriminator;

•  incluziune socială; luarea în considerare a nevoilor educaţionale speciale ale copiilor;

•  celebrarea diversităţii;

•  luarea în considerare a experienţei culturale şi educaţionale cu care copilul vine din familie si comunitate;

•  centrarea pe nevoile familiilor;

•  valorificarea principiilor învăţării autentice.

Modalităţile prin care adulţii profesionişti transferă aceste deziderate în practica de zi cu zi sunt extrem de diverse (obiectivele afirmate, activităţile individuale şi de grup propuse părinţilor şi copiilor, amenajarea spaţiului, materialele utilizate, colaborarea  cu comunitatea etc.). Dar tocmai datorită importanţei pe care o are relaţia copilului cu adultul în dezvoltarea integrată a copilului, cea mai importantă resursă în îndeplinirea misiunii grădiniţei este resursa umană (personalul didactic, nedidactic sau auxiliar). Este important ca fiecare dintre noi, cei care ne desfăşurăm activitatea în grădiniţă, alături şi împreună cu copilul şi familia sa, să reuşim să avem aceleaşi practici între noi, aceleaşi concepte în care credem şi în jurul cărora ne construim activităţile de zi cu zi. Iată cum putem reuşi ca toţi să cunoaştem toate acestea:

•         Misiunea grădiniţei se stabileşte în reuniune de echipă, cu participarea întregului personal.

Este important  ca toţi să participe la construirea unei misiuni, deoarece este mult mai uşor să aderi la ceva la care ai contribuit. În situaţia în care misiunea este impusă, există riscul rezistenţelor din partea personalului, de respingere a acesteia şi neasumare a ei. După stabilirea acesteia, misiunea trebuie afişată astfel încât să fie vizibilă şi uşor de înţeles pentru toţi: personal didactic, nedidactic, auxiliar sau copii şi părinţi. Este important de ştiut faptul că misiunea (şi tot mecanismul de implementare al acesteia) este „un organism viu“, este în dinamică permanentă, determinante fiind nevoile copiilor şi ale părinţilor, noile curente şi cercetări în domeniul dezvoltării copilului, politicile educaţionale etc.

• Practicile recomandate şi acceptate, în conformitate cu misiunea stabilită de comun acord, trebuie să fie transferate către toţi profesioniştii, în funcţie de specializările acestora, prin activităţi de formare iniţială şi continuă. De asemenea, ca şi în cazul misiunii, există o dinamică de ajustare permanentă a practicilor la nevoile identificate la copil şi familia acestuia, la nevoia de formare a personalului.

Repartizarea într-o anumită grupă a copilului, după înscrierea la grădiniţă, este o decizie importantă, care trebuie analizată şi dezbătută îndelungat de către directorul grădiniţei, educatori şi numai împreună cu părinţii copilului. Este important pentru noi să cunoaştem tipul de interacţiune care îl securizează pe copil (şi care este reprezentat de tipul de relaţie pe care copilul l-a stabilit cu părinţii săi), care îi potenţează dezvoltarea integrată, care corespunde individualităţii sale (ca structură, ca identitate culturală etc.). Acestea ne vor ajuta să alegem cea mai bună variantă pentru copil şi familia sa, copilul având nevoie de o relaţie afectivă cu un adult care să-i poată răspunde la fel ca părinţii la nevoile sale.

Datorită momentelor de interacţiune foarte încărcate de afecte la care suntem martori sau la care participăm în mod direct (separarea de părinţi, coşmarurile din timpul somnului de după-amiază, momentele de igienă ale copilului), este foarte important să se producă un transfer afectiv dinspre copil spre noi (indiferent dacă suntem educatori la grupă sau îngrijitori). Copilul se linişteşte în prezenţa noastră, ne caută cu privirea atunci când îşi ţine părintele de mână şi vine spre grădiniţă, ne povesteşte ce a făcut acasă. În acest fel, pentru copil putem deveni persoana de referinţă din punct de vedere afectiv.

Copilul are abilitatea de a investi afectiv şi în alte persoane decât mama sau tatăl său, dispunând de schema ataşamentelor multiple.

Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă acestui rol, ba mai mult, ar fi cât se poate de util ca echipa grupei să stabilească ca metodologie de lucru nominalizarea câte unei persoane de referinţă pentru fiecare copil în parte. Este adevărat, persoana de referinţă nominalizată administrativ nu coincide întotdeauna cu persoana de referinţă care răspunde nevoilor afective ale copiilor (aleasă de copil), însă un astfel de rol este util deoarece:

• Presupune o relaţie de interacţiune privilegiată (ajutorul în momentul mesei, al îmbrăcatului, primirea sau plecarea la/ de la grădiniţă);

• Este o relaţie de ataşament diferită de relaţia pe care copilul o are cu părinţii săi, însă respectă caracteristicile acesteia (încredere şi respect reciproc, susţinere şi încurajarea explorării copilului, valorizare şi satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale copilului etc.).

Pentru a putea construi o relaţie de referinţă securizantă pentru copil trebuie:

• Să acordăm un timp special acestei relaţii, chiar dacă avem mai mulţi copii în grijă sau avem alte responsabilităţi. Este un suport important pentru dezvoltarea copilului într-un cadru care-i conferă siguranţa afectivă.

• Să fim constanţi în atitudinea noastră şi să-i arătăm copilului că se poate baza pe noi: suntem acolo când soseşte la grădiniţă; suntem lângă el când plânge, ne ţinem promisiunile.

• Să privim, să ascultăm şi să răspundem copilului, să-i acordam atenţia noastră deplină.

• Să fim realişti cu aşteptările pe care le avem de la copil.

• Să avem o bună relaţie cu părinţii acestuia. Copilul trebuie să simtă că există o relaţie pozitivă între noi şi părinţii săi. Aceştia din urmă au nevoie să ştie că sunt respectaţi în rolul lor de părinte şi au nevoie să ştie că există cineva care se ocupă în mod mai special de copilul lor.

Datorită acestui tip de relaţie cu care copilul ne investeşte, se impune efortul de a limita numărul de persoane care trebuie să se ocupe de un singur copil (educatori în schimburi de ture, îngrijitoare, bucătărese etc.), astfel încât să se asigure continuitatea prezenţei noastre lângă copil şi pentru a crea o constanţă în atitudinile de îngrijire şi educative.

Crescând, copilul începe să se relaţioneze cu cei de-o seamă, trecând de la „jocul în paralel“, la cel „împreună cu“ ceilalţi copii, câştigându-şi şi consolidându-şi imaginea de sine. Pe tot parcursul dezvoltării sale integrate, copilul se raportează la susţinerea adultului: acesta este partenerul său de joacă privilegiat, este sprijinul său, este un reper afectiv. Copilul este dependent de adult, însă alături de el îşi descoperă independenţa. Dacă relaţia cu adultul este pozitivă, îl ajută pe copil să-şi câştige încrederea în sine, îl valorizează şi îl susţine în explorare.