Trăsăturile de personalitate - variabile importante

Trăsăturile de personalitate ale copiilor, variabile importante în dezvoltarea autonomiei

Părinţii şi educatoarele conlucrează în procesul de cunoaştere a trăsăturilor de personalitate ale copilului pentru a interveni eficient în educarea autonomiei acestuia. În majoritatea cazurilor, copiii parcurg pas cu pas etapele dezvoltării depăşind cu succes dificultăţile inerente vârstei. Uneori însă, intervin probleme delicate în educarea copiilor, iar familia se poate simţi depăşită şi atunci intervine inadecvat în rezolvarea problemelor prin pedepse exagerate, prin abuz emoţional sau fizic, prin neglijare etc. Este cazul copiilor cu un comportament dificil sau provocator: copilul puternic sensibil, autoabsorbit, sfidător, neatent şi activ agresiv („Copilul provocator“ Stanley Greenspan, prof. psihiatru în ştiinţa problemelor de comportament, şi pediatru la Spitalul Universitar George Washington, SUA.) Pentru a putea lucra cu aceşti copii, este nevoie de multă grijă, efort şi sensibilitate.

Stimularea  verbală şi nonverbală realizată de părinţi are o influenţă importantă în dezvoltarea intelectuală, socială si emoţională a copilului. Calitatea comunicării de la părinte la copil poate fi mai puţin importantă decât gradul în care ei reuşesc să susţină conversaţia în dublu sens. Accesul la foarte multe jucării se consideră că este mai puţin important decât modul în care copilul, cu ajutorul părintelui, poate fi încurajat să exploreze obiectele şi relaţiile spaţiale din mediul său natural.

Disponibilitatea cărţilor în casă şi modul în care părinţii ştiu să-şi ajute copilul să înveţe să citească sunt factori importanţi în rapiditatea deprinderii cititului. Exprimarea emoţiilor pozitive este percepută ca un element esenţial pentru iniţierea interacţiunilor cu ceilalţi, pentru capacitatea de a rezolva în mod eficient conflictele şi implicit pentru dobândirea strategiilor eficiente de reglare emoţională.

Invatarea prin cooperare

Învăţarea prin cooperare

       A învăţa să cooperezi reprezintă o competenţă socială indispensabilă în lumea actuală şi care trebuie iniţiată de la cele mai fragede vârste. Indiferent de sintagma preferată – fie învăţarea prin cooperare, colaborare, învăţare colaborativă – avem în vedere aceeaşi realitate, adică o situaţie de învăţare în care copiii lucrează împreună, învaţă unii de la alţii şi se ajută unii pe alţii. În acest fel, prin interacţiunile din interiorul grupului îşi îmbunătăţesc atât performanţele proprii, cât şi ale celorlalţi membri ai grupului.

       Rezultatele cercetărilor arată că acei copii care au avut ocazia să înveţe prin
cooperare, învaţă mai repede şi mai bine, reţin mai uşor şi privesc cu mai multă plăcere învăţarea şcolară. Prin accentual pus deopotrivă pe competenţe academice şi competenţe sociale, metodele de învăţare prin cooperare îi ajută pe copii să relaţioneze şi să-şi dezvolte abilităţile de a lucra în echipă. Copiii se familiarizează cu diferite roluri. În grupurile cooperative, fiecare copil are o responsabilitate specifică, fiecare copil trebuie să fie antrenat în realizarea proiectului comun şi nici unul nu are voie să stea deoparte. Succesul grupului depinde de succesul în muncă al fiecăruia.

Caracteristicile învăţării prin cooperare:

1. Scopul învăţării prin cooperare este de a face din fiecare membru al

grupului o individualitate mai puternică, prin valorificarea potenţialului fiecărui individ şi de a întări acest potenţial prin crearea de contexte interactive reale.

2. Învăţarea prin cooperare ar trebui să funcţioneze continuu, ca şi matrice a

modului de învăţare.

3. Deviza învăţării prin cooperare: învăţi împreună, aplicaţi singuri!

4. Învăţarea prin cooperare cere ca educatoarea să structureze grupul cu

mare atenţie astfel încât copiii să conştientizeze că:

a. reuşesc împreună;

b. îi ajută şi încurajează şi pe alţii să reuşească;

c. sunt responsabili pentru îndeplinirea muncii ce le revine;

d. trebuie şi sunt capabili să-şi formeze capacitatea de a relaţiona şi de a fi un membru util în cadrul grupului;

e. pot îmbunătăţi performanţa grupului, discutând despre modul de funcţionare a grupului.

Numeroase cercetări arată că învăţarea prin cooperare sporeşte randamentul procesului de învăţare, nîmbunătăţeşte memorarea şi creaţia, generează relaţii pozitive între copii, dezvoltă sănătatea psihică şi respectul faţă de sine. De asemenea, este un act de descoperire şi reflecţie pentru copii şi educator, precum şi o resursă importantă pentru acesta în proiectarea şi derularea procesului didactic. Cu toate acestea, este nevoie să pregătim cu atenţie activităţile de învăţare şi să analizăm realist caracteristicile copiilor.

Ne place la gradinita, dar si alaturi de scolari e minunat!

Educatia centrata pe copil

Educaţia centrată pe copil

Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru invită la o revalorizare a locului educaţiei în contextul vieţii contemporane. Pe de o parte, este din ce în ce mai acută nevoia de a oferi individului instrumente reale de a se înţelege pe sine şi pe de altă parte, pentru o mai bună convieţuire într-o lume complexă.

Educaţia diferenţiată şi personalizată  a copiilor poate fi unul dintre răspunsurile şcolii la problematica complexă anterior schiţată. Dacă pentru mult timp copilul trebuia să se adapteze grădiniţei sau şcolii, în zilele noastre este din ce în ce mai evident că grădiniţa şi şcoala trebuie să se adapteze nevoilor specifice şi particularităţilor copilului. Abordarea diferenţiată aduce în discuţie adaptarea învăţământului la particularităţile psihofizice ale copilului, ceea ce presupune o foarte bună cunoaştere a copilului în ceea ce priveşte temperamentul, priceperile şi deprinderile, interesele, potenţialul intelectual, trăsăturile de personalitate, etc. Pe de altă parte, dincolo de aceste caracteristici individuale, educatorii trebuie să cunoască „ereditatea socio-culturală“ pe care copilul o aduce din familie. 

La nivelul sistemului educaţional, demersul didactic tradiţional dominant era

caracterizat de predarea frontală prin utilizarea aceloraşi metode de lucru şi sarcini pentru toţi copiii fără a se ţine seama de particularităţile individuale. Această corelare necorespunzătoare între volumul, gradul de complexitate a cunoştinţelor, metodele de învăţare şi particularităţile socio-emoţionale şi cognitive ale copiilor poate avea drept consecinţă demotivarea şi apoi insuccesul şcolar şi chiar social, pe termen lung.

Respectarea diferenţelor individuale duce la crearea unor situaţii de învăţare care să permită copiilor progresul pe căi diferite, pentru realizarea aceloraşi obiective. Definitor pentru progresul copiilor este modul în care aceştia conectează informaţiile şi procesele psihice specifice învăţării. Implicarea unei multitudini de procese psihice potenţează caracterul formativ al demersului educaţional şi creează condiţiile favorabile pentru activitatea ulterioară de învăţare. Ca proces, învăţarea implică o serie de componente psihice, diferite de la un copil la altul. Drept urmare, organizarea situaţiilor de învăţare urmează să asigure condiţii favorabile activităţii de învăţare ca proces complex de informare şi formare, e asimilare a cunoştinţelor şi dezvoltare a componentelor structurale ale personalităţii umane. Aceasta implică crearea situaţiilor de învăţare care să determine o participare activă a copilului în procesul de învăţare prin interacţiuni directe.

Teoria inteligenţelor multiple formulată de Gardner argumentează ceea ce se

constată, de altfel, în viaţa cotidiană: avem stiluri de învăţare distincte, ceea ce solicită o abordare diferită, individualizată, pe durata întregului proces de educaţie şi formare. În sprijinul abordării diferenţiate a copiilor vin atât „Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului“, cât şi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“ şi Legea Învăţământului, dar şi alte documente  elaborate de diverse forumuri internaţionale.

Învăţarea individualizată poate fi definită ca acţiune a cadrului didactic în

direcţia proiectării şi realizării activităţii didactice/ educative în funcţie de particularităţile biopsihosocioculturale ale fiecărui copil. Aceasta se realizează prin individualizarea obiectivelor, a mijloacelor de învăţământ şi a metodelor de predare – învăţare – evaluare – autoevaluare (Cristea, S., 2002).

Premise ale învăţării individualizate

1. Dreptul de a fi diferit sau dreptul la diversitate este un drept fundamental al omului.

2. În activitatea de învăţare, între copii există diferenţe semnificative de ritm,

volum, profunzime şi stil.

3. Egalitatea şanselor în ceea ce priveşte educaţia trebuie să se instituie prin

recunoaşterea şi respectarea diferenţelor de capacitate înnăscută şi dobândită.

4. Egalitatea accesului la educaţie presupune o şcoală adaptată posibilităţilor

aptitudinale şi nevoilor fiecăruia.

Sensuri majore ale conceptului de „educaţie centrată pe copil“

Centrarea procesului educaţional asupra copilului presupune preocuparea

permanentă a educatorilor pentru cunoaşterea copilului ca individualitate şi adaptarea programelor de formare la profilul individual al subiectului supus educaţiei. (A. Glava, C. Glava, 2002). Fiecare copil reprezintă o provocare pentru educatoare, de a găsi soluţii, de a răspunde nevoilor afective, de cunoaştere, de acţiune şi de afirmare a individualităţii.

Centrarea pe copil poate fi considerată o cale de abordare a procesului educaţional ce are ca finalitate valorificarea optimă a acestuia ca subiect al învăţării. Centrarea pe copil este o abordare complexă, ce necesită construirea în timp real a unei experienţe de învăţare pozitive şi semnificative, într-o relaţie democratică.

La modul dezirabil, o activitate educaţională este centrată pe copil dacă:

•  se bazează pe cunoaşterea de către educator a caracteristicilor tuturor

copiilor din grupă şi a potenţialului real al acestora;

• valorifică superior acest potenţial;

• porneşte de la nevoile şi interesele specifice ale copilului;

• vizează dezvoltarea de competenţe şi asimilarea de conţinuturi specifice;

• implică activ copilul în planificarea, realizarea şi evaluarea activităţilor;

• reprezintă o experienţă de învăţare pozitivă;

• permite transferul la alte situaţii educaţionale formale sau nonformale.

Strategiile de predare centrate pe copil au ca punct central facilitarea învăţării, a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să înregistreze progrese. De aceea, strategiile didactice se aleg şi în funcţie de caracteristicile specifice ale fiecărui copil, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar şi de tipul de învăţare adecvat.

Suntem mici, dar talentati ! Si ne plac culorile !

Efectele educatiei timpurii pe termen lung

Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung

1. Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală, manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar.

2. Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc, care provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin unor grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate.

3. Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii implicaţi:

·                   calitatea personalului din grădiniţă;

·                   mediul educaţional organizat pe centre de activitate/ interes;

·                   numărul de copii din grupă;

·                   calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel macro şi micro (demers personalizat,  care presupune elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare în funcţie de contextul educaţional).

Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învăţare pentru copii,este activitatea care îi ajută cel mai mult şi eficient să înveţe. Prin joc copiii învaţă să interacţioneze cu ceilalţi, să exploreze mediul, să găsească soluţii la situaţiile problemă, să îşi exprime emoţiile, să achiziţioneze cunoştinţe şi abilităţi care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerinţele şcolii.

Copilul are nevoie nu numai de sprijin şi îndrumare, ci şi de libertate şi

initiativa personala iar educatorul trebuie să înţeleagă, să accepte şi să încurajeze modalităţile specifice prin care copilul achiziţionează cunoştinţe: imitare, încercare şi eroare, experimentare.

  Prin excelenţă, jocul constituie cadrul specific unui antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii de expresie, un stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a mobilităţii şi flexibilităţii psihice. E plin de promisiuni şi surprize, poate să se dezvolte liber, dar când intervine controlul, jocul se încheie.

Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica refuzul copiilor de a întrerupe jocul „De-a magazinul”, „De-a şoferii”, „De-a animalele din pădure”, „De-a piaţa de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăia cu foarfecele.

Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor şi procedeelor de joc. Dacă jocurile practice şi manipulative (de explorare şi manipulare a obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea copilului de a discrimina între planul real şi cel imaginar şi se modifică structura jocului (subiect, scop, reguli, roluri) şi apar jocurile simbolice şi jocurile cu reguli. În concepţia lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcţie asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a transforma realul la nivelul posibilităţilor şi trebuinţelor Eului. Copiii îşi creează o lume a lor cu ajutorul căreia încearcă să înţeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi, repetă, reinterpretează şi retrăiesc experienţe. Îşi iau rolurile în serios când sunt singuri, cu alţi copii sau cu un adult care se implică în joc şi improvizează, trăindu-şi rolul asemeni unei persoane, animal sau al unui lucru real.

Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte şi mai puţin capabil de a-şi corela propria activitate cu a celorlalţi copii, motiv pentru care se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii.

Acest fapt a dat naştere uneia din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susţinută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Copiii din grupa mică preferă rolurile singulare, active, principale şi când se joacă „De-a medicul” se joacă izolat cu trusa medicală şi păpuşa sau în interacţiune cu un alt copil din apropiere, de obicei de acelaşi gen, dar care e implicat într-un alt joc.

Treptat, se dezvoltă abilităţile sociale şi copilul începe să interacţioneze simultan cu mai mulţi copii, cooperează având o preocupare comună în joc: construiesc un garaj, merg la picnic, merg la piaţă, la supermarket. Ei propun roluri şi acţiuni care trebuie incluse în joc, creează scenarii, iniţiază jocuri noi „De-a manechinele”, „De-a bucătarii”, „De-a prinţesele”, „De-a Frumoasa Adormită”, „De-a spectacolul”.

Uneori, jocul de rol urmează  ceea ce adulţii ar numi o înlănţuire logică a evenimentelor, alteori însă, ocul deviază şi urmează căi neaşteptate dictate de fantezia copiilor. Jocul cu roluri permite copilului să eerimenteze o varietate de comportamente, dar şi consecinţele acestor comportamente.

După 4 ani, copiii stabilesc reguli, încep să devină preocupaţi pentru concordanţa cu realitatea transpusă în joc a acţiunilor ludice şi a succesiunii acestora, precum şi pentru păstrarea ordinii şi conduitelor civilizate în timpul jocului. De exemplu, când e afişat la magazin ÎNCHIS, nimeni nu are voie să intre aşa cum toţi trebuie să intre la „Grădina Zoologică” improvizată la Centrul de Construcţii, prezentînd biletul la intrare.

La copiii mici jocul cu subiecte din poveşti se realizează dintr-o succesiune de scene care nu au legătură între ele, au un număr redus de personaje, sunt bogate în acţiune şi mai sărace în dialog. La celelalte grupe, copiii au nevoie de costumaţie, redau mai exact momentele poveştii, reproduc dialogul în concordanţă cu acţiunea, îşi amenajază cadrul de desfăşurare. Astfel, în jocul „De-a Scufiţa Roşie”, fetiţa poate să nu aibă ceva roşu pe cap, dar are un coşuleţ şi se întâlneşte cu lupul. Preşcolarii mari îşi caută o căciuliţă roşie, execută mişcări imitative şi reproduc dialogurile urmând firul epic al poveştii.

 MICII ACTORI  AI GRUPEI MICI  

SUNTEM MICI, DAR ECOLOGISTI!